După 7 luni de la ultimul post pe blogul meu îmi găsesc timp și mă apuc din nou de scris.
Îmi găsesc timp pentru că puiul meu doarme la prânz și nu pot face altceva decât să stau liniștită și să scriu, căci nu poți face gălăgie când el doarme, altfel nu mai am timp de scris.
În acest articol aș vrea să vă povestesc despre experiența nașterii căci a fost una lungă de 2 zile și veți vedea de ce.
Luni pe 1 Iunie am fost la piața Obor și la Carrefour Veranda pentru cumpărăturile de săptămână și pentru când mă voi întoarce de la maternitate, în momentul respectiv aveam 41 de săptămâni și 2 zile. Am fost cu burta la gură dar nu simțeam niciun disconfort. Bebelușul încă nu coborâse, burta încă era sus, doar mă durea spatele dacă stăteam mult în picioare datorită greutății lui. Avea atunci 3,800 g.
Mămica (soacra mea) încerca să nu mă lase să fac nimic ca să nu pățesc ceva însă eu ma simțeam în stare să renovez casa, așa multa energie aveam.
Și bine că aveam, a fost nevoie de ea la spital.
Acum să ne întoarcem puțin în timp.
După cum bine știți, starea de urgență în România a început pe 16 martie pentru o lună și s-a mai prelungit de pe 15 aprilie pentru încă o lună. Era momentul când aveam nevoie de cât mai multă plimbare și exercițiu.
Dar din cauza faptului că nu aveam voie sa ieșim afară decât în situații foarte grave și de teama infectării , nu am făcut niciun exercițiu.
Bun, am făcut o mică paranteză ca să explic cumva, dacă acesta ar fi motivul, de ce am ajuns în 41 de săptămâni și bebelușul nu dădea semne de venire pe lume.
Marți pe 2 iunie m-am internat la spital deoarece doamna doctor văzând că am sarcina întârziată a vrut să mă monitorizeze in fiecare zi.
Hai că mai fac o paranteză și vă povestesc partea amuzantă zilei de marți.
Mă trezesc dimineață la 8 și încep să mă pregătesc, ziceai că merg la nunta.
M-am machiat, mi-am ondulat părul, m-am îmbrăcat și am plecat.
Am ajuns la spital la 12 iar doamna doctor când m-a văzut “ m-a tras de urechi” și mi-a zis: La ora asta vi tu să te internezi?
Eu pentru că am fost internată doar la 14 ani pentru operația de apendicită am uitat că trebuie să mergi dimineața pentru a-ți face setul de analize.
Bun m-am internat.
Eu vorbisem cu doamna doctor că aș vrea sa stau in rezervă, cunoscând situația că nu se permite niciun vizitator, am insistat.
Sunt o persoană care nu vrea să deranjeze și nu mă vedeam stând în salon cu alte mămici iar copilul să urle de îi ies plămânii și eu să nu mă descurc să îl liniștesc ,pentru ca da, credeam că nu voi fi o mamă bună.
După ce mi-au făcut fișa de internare și mi-am lăsat hainele la garderobă m-au dus sus la saloane. Da, m-au dus într-un salon, în momentul respectiv nu era liberă nici o rezervă. Erau 6 paturi în salonul respectiv: 3 față în față, însă doar 4 mămici, câte un pat liber între doua femei pentru că știți voi: Pandemie.
În sfârșit, imediat cum m-am pus în pat a venit o asistentă super drăguța și mi-a pus Monitorul fetal pe burtă pentru verificarea contracțiilor și bătăile de inimă ale bebelușului.
Dar nimic, nici o contracție!
Am stat în salonul respectiv 4 ore.
Vă dați seama ce supărată eram că nu aveam eu rezerva mea.
Dar Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea și s-a eliberat una. Zic așa pentru că după ce m-am instalat în camera mea mi-au zis că de fapt era goală, se mai duceau pe balconul camerei asistentele să fumeze.
Bun, iar a venit doamna asistentă și mi-a pus aparatul pe burtă și perfuzie cu vitamine.
Toată ziua și toată noaptea respectivă am avut aparatul pus să vadă dacă există vreo contracție.
Dar nimic!
Miercuri a doua zi aceeași poveste plus altele de care vă spun imediat.
Dar mai întâi trebuie să vă zic cât de des venea soțul la mine, adică la portar, să îmi aducă mâncare. Eu sunt o gurmandă însă mâncarea din spital nu mi-a plăcut deloc. Ori că eram prea emoționată și nu aveam poftă de mâncare ori că perfuziile îmi potoleau foamea. Dar bietul de el tot venea și îmi aducea ceva numai de oi mânca și eu. Aceeași poveste a fost și după ce am născut numai că mai rău.
Cum spuneam, miercuri din nou povestea cu aparatul.
Nimic!
Mi-au zis: Azi naști, pregătește gentuța cu strictul necesar și haide jos la sala de pre travaliu. Eu neavând nici o contracție, dar mi-au zis că îmi va induce cu oxitocină.
Zic și făcut și m-am trezit în sala de pretravaliu cu perfuzia pusă și cu contracții de ma urcam pe pereți.
Dar nimic!
Au văzut că bebelușul nu rezistă la stres, au oprit și mi-au pus oxigen.
Trecând prin multele coridoare din spital am văzut atât de multe gravide care treceau prin chinurile nașterii și mi s-a părut oribil, nu pentru mine ci pentru ele.
Fac o mica paranteza și vă zic despre cum multe femei aleg să facă cezariană. Sunt multe la mijloc dar în principal este sistemul:
- Doctorii vor să scape repede de tine și te grăbesc iar unele mămici nu fac față presiunii și cedează.
- Condițiile din spital nu te ajută să ai un travaliu normal, vorbesc de spitalele de stat. Nu știu cum este la privat dar părerile sunt împărțite și acolo referitor la cezariană.
- Nu este nimeni lângă tine să te consoleze (cadre medicale) mai ales acum in pandemie.
Văzând viitoarele mămici m-a trecut panica și pe mine, normal, de rușine si teamă că voi fi singură fără niciun ajutor, dar mi-am luat inima în dinți și am sperat că azi, miercuri, voi naște.
Nimic!
După ce au văzut ca sunt contracții dar bebelușul nu rezistă și colul nu se deschide mi-au pus un balon pentru a ajuta deschiderea colului. Aici am încă o mică experiență de povestit.
Când m-au luat să îmi pună acest balon erau in salonul respectiv vreo 15 persoane. Cred eu că ar fi fost interni sau persoane curioase sa vada cum o femeie în 41 de săptămâni nu poate naște.
Eram subiectul lor, mă simțeam ca un exponat, dar să vă zic sincer, nu mă deranja. Atâta timp cât nu cunoșteam pe nimeni de acolo și nimeni nu mă cunoștea pe mine, nu mă deranja nimic. Oricum nu am mai fost pudica de când m-am pus prima dată pe masa de ecograf la 6 săptămâni de sarcină.
Nimic nici cu balonul!
Doamna doctor mi-a zis că fluxul sangvin este ok chiar dacă lichid nu prea mai este și că aș mai putea sta încă o zi.
Dar joi dimineață speriată ca pățește ceva bebelușul, având experiența mamei mele care s-a născut vânătă cu lichidul verde, m-am temut pentru el și am ales cuțitul.
Nu aveam nici o contracție, puteam să ajut femeia de serviciu și eu nu aveam nimic.
Prin urmare am ajuns pe masa de operații dar nu înainte de a-mi face anestezia.
Știam ce înseamnă o anestezie în coloană pentru că am făcut operația de Apendicită și nu îmi era teamă, ba chiar îmi plăcea. E ciudat să zic asta însă după ce mi-a administrat anestezicul m-am simțit ușoară și relaxată.
Operația a decurs foarte bine, am simțit doar că se mișcă masa sub mine când a lărgit burta cu ustensilele să scoată bebelușul. Și atunci am simțit că a venit pe lume, imediat după ce am auzit că îl aspiră i-am auzit glăsciorul.
A venit copilașul, a venit Patrick!
Atât de speriat și al nimănui!
Da al nimănui, pentru că după ce am născut, mi-l-a dat să îi pup fruntea și asta a fost tot.
Care oră magică, care piept, care simțit piele pe piele?
Fuga să îl înfeșe și să îl ducă în camera cu alți singuri pe lume (pentru moment).
Dar totuși am văzut când a făcut primul lui caca. E ceva!
3,900 și 53 cm: “Doamnă, bebelușul dumneavoastră e gata de grădiniță!” Așa s-a auzit o voce în timp ce îmi închideau operația și mă pregăteau pentru cele 24 de ore la Terapie Intensivă.
În sala de T.I. altă distracție altă poveste.
Totul a mers ca pe roate, anestezia a început să își piardă efectul și eu simțeam totul. Bine nu chiar totul pentru că eram umflată cu perfuzii analgezice. Cred că în 24 de ore de stat în pat am avut vreo 12 perfuzii. Ba cu vitamine, ba cu calmante. Și da, a fost bine, pentru că după ce m-am întors în rezervă timp de 4 zile nu am ieșit la baie deoarece nu am mâncat decât o felie de pâine cu cremă de brânză, și asta în ziua externării de fericire că merg acasă.
Înainte de operație ți se pune sonda pentru urină și rămâi cu ea până ieși de la T.I.
Însă eu tot credeam că fac pe mine, am chemat asistentele de fiecare dată când vedeam una pe hol, căci am stat cu ușa deschis. Dar nu era de la sondă, erau doar lohii adică sângele ce curge după ce naști. Se curăță uterul și eu credeam că ud patul.
Bun, au trecut 24 de ore și am ajuns în rezervă, în 30 de minute mi-au adus bebelușul.
A venit copilașul, a venit Patrick!
Nu vă pot explica sentimentele ce le-am avut când l-am văzut.
Toată lumea zice că atunci când îți vezi copilul îți apar toate cunoștințele de mamă și știi imediat ce trebuie să faci însă la mine nu a fost așa.
M-a apucat panica, frica că nu mă voi descurca, că sunt singură și nu are cine să mă ajute, că nu am ce să îi dau de mâncare (căci eu încă nu aveam lapte). Dar îl iubesc din momentul în care a deschis ochii și s-a uitat la mine, mămica lui.
Cât timp am stat în spital am avut o mică depresie postnatală, nu îi puteam cânta bebelușului pentru că îmi venea să plâng, lapte nu aveam și trebuia să aștept să vină cu lapte iar el mititelul plângea non stop. Și îl credeam dar nici eu nu știam ce să mai fac pentru că eram la mâna lor. Abia spre seară am avut colostru, iar laptele a venit în ziua când am ieșit din spital. Da știu, de la mintea mea au plecat toate. Nu am fost cea mai puternică femeie pentru că nu am avut lângă mine persoana pe care o iubesc cel mai mult, pe soțul meu. Deaceea stresul a fost la cote înalte și mintea furtunoasă, prin urmare sentimentele mele apăsătoare și lipsa simțului de mamă.
5 zile am stat în spital după ce am născut, mi s-a părut o eternitate.
E, dar când am ajuns acasă în brațele celei mai dragi persoane mi-a trecut totul. Frica a dispărut, stresul a scăzut, laptele a venit si iubirea pentru bebelușul meu a explodat!
Am adus pe lume acest minunat copil la spitalul Polizu din București.
Depresia post natala nu este o gluma!
Nașterea în pandemie este grea.
Multe s-au întâmplat în cele 7 zile de stat în spital dar deocamdată povestirea a fost despre cum am născut.
Dar acum suntem cea mai împlinită familie cu un pui mare, gras plin cu zâmbete și vesel toată ziua, iar mami se simte cea mai bună mamă din lume și cea mai iubită soție!
Cu altă ocazie voi continua de povestit restul zilelor, dar până atunci rămâneți cu bine!
